Fuck you, world!

Don't make mistakes, Septimia, great people don't do that. Make sure your phrase is impeccable, you are not just anyone. 

They have shirts with no wrinkles and those capri pants that fit perfectly. They know the right thing to say and the right thing to do, always. They built their life like a wall of bricks, without ever thinking they might not afford the fucking grout and there are always more bricks where these came from. 

They don't have anxiety every fucking breathing moment and still manage to be the funniest/ happiest/energized person in the room. They haven't half-lived since they were born because there are people that depend on them, but don't love them quite as much. 

They are not a half-mother and a half-child living the so-called "best life", whilst slowly closing down until there is nothing else out there for them. Not because they couldn't change, but because they lived all their years in the first few decades, so now they are tired and wanna give up. 

They don't want to just stop existing. Not dying, not living, just existing in between, with the one series that still brings them comfort. But years ago, they had five series, so maybe next year there will be nothing? 

They weren't born innately unhappy with a strong desire to do, to see, to learn, that's only outclassed by the lack of desire to get off the fucking couch. But nowadays is only that desire that keeps dragging from one day to another. 

Fuck you world, for putting all of these on my shoulders. And fuck you Septimia, for letting them do it. 

29.1

Îmi pulsează coasta și îmi aud sângele alergând prin artera principală, e normal, nu are de ce să îți fie frică. Dar oare când mi-a fost frică ultima dată? Sentiment primitiv, plin de însemnătate, de neregăsit decât în diminețile prea grele și serile mult prea triste. 

Curge vinul, berea și toate celelate către nimic, corpul e prea obosit și prea obișnuit să mai reacționeze, rămân cu durerea de mâine și cu anxietatea de azi. 

Sunt aici sau acolo? Sunt doar hârțogării, singurul spațiu locativ e în mine, în tine și oriunde mai decid să îmi depun trăirile, larve ale unor sentimente posibil să înflorească, sau să acapareze totul până gând gazda renunță să mai vrea, să mai asculte, să mai danseze prin casă. Saula metrou. 

Mai ții minte când dansai la metrou? Sau când purtai culori? Sau când încă sperai?

Mostly, fu for being you. 

Source: Aida Muluneh

All stories are about a glass of wine

 I like summer tomatoes. And the lingering hours between sunset and sundown. The smell of the skin just warmed by the sun and the cold river water cutting my breathe. 

I like the glass of red poured after a long day, and the smell of vanilla. There are candles lit and a world exploding inside of me, but on the surface I am calm, and nice and charming, always with the conversation going, even when dams are broken and legs are shivering and my lungs are not mine and the pain is blood and no one is waiting on the other side. 

It's a dry Merlot and the headache is gone or just starting and I need to remember 1-2-3-4 in, 1-2-3-4 out. Then I do, and I sent another email, and I'm sipping my wine and my mind is on a certain bridge in Oxford and a moment in London, and the air burns going in, so I think tears are just a firewoman reaction. 

It's all within the reach of my fingers, but the doors are closed and ajar and I don't want to get up. How easy is to say I am damaged, knowing that it will inspire fear and they will leave and you'll know you were right, that people leave when you push them to the curve? 

There's a rippen banana on the table, on a plate that I imagine I bought from Portugal, but it's from the corner shop - and I wonder who will ever remember that I only like unripe nectarines?

5.10 poem

They tell me I have white hair like it's the beginning of an end. 

They tell me I have white hair, like they are suprised that life goes on. 

They tell me I have white hair, like I wouldn't know that I carry my life on my locks, on my nails, on my forehead. 

They tell me that everyday, like I need to hide it, dye it, change myself to match whatever expectations you imagine you are allowed to project on me. 

They tell me me I have white hair, like I haven't lived 3 lives already. They tell it like it couldn't have happened to me and offer solutions, nothing that a cheap dye tub won't fix. 

They say it like they have the right to. 

Where music sounds different

Do you remember how your soul used to shiver on "that" song? How your happiness was simple and so uncomplicated?

Came home and turned the music on. Bashing my ears and talking through years. I had an absolutely crazy year. I left my future behind and broke my principles. Broke what I knew about me and rebuilt myself without realizing. Woke up one morning and realized I can breathe. Without pain, without judgement. And that was one of the most beautiful days.

Pain came after again, but it was a different one. I knew where it came from and what it means. And I smiled. Like a fucked up person, I danced on the streets, smiled in a window and loved people, without loving anyone in particular.

This year, last year, in some year, my life changed. I chose to change it and some I didn't. It just happened. Stronger and weaker. Made me cry and smile. Its consequences can't be changed either and man, how I loved that year.

Every one I met, loved or not, shared a beer and not, made me who I am today. At some a.m., in a some corner in some city, where music sounds different and tears drop like crazy.

As long as I feel

Once my means to survive, writing seems to be slipping from me. Mostly because I do therapy on Messenger, fill voids with Instagram posts meant to make me feel better about my day and text all day instead of having a coffee.

I dare to say that my writing will suck until it won't. Let's all hope that. Kind of like hoping to win the lottery without ever buying a ticket.

I remember when we promised each other to see Barcelona. Together. And we did. It was a warm March, with the sun shining on my not-so-natural-redhead-color and smiles everywhere and whatever people say about their holidays and kids write in their 4th-grade essays about seasons.

Tried to discover Zafon's Barcelona, gave up after the first hour. My imagination is better. Ate decent food, saw the sea for the second time in that year and tried to be happy. Smile, actually, because people really confuse those two, which makes my life easier.

On the roof, there was a bottle of wine. And 2 girls. And a pack of cigarettes. Somehow, that numbed the pain for a couple of hours.

There was an entire city burning under my feet and here I was: wine in one hand, one in the other.

March gave me the kick I needed to get the fuck out and do something, anything. As long as it makes me feel.

I remember

February is a foggy month for me. Not only because of the delightful British weather, but because I can't remember much from it. It was definitely work, too much work. Not enough sleep. Maybe too many bars. Actually, the same bar. I remember the vodka in my coffee cup at 6 am and not enough orange juice in it.

The ribs crushing my airway, my mind shutting down second by second, until my body took charge and transformed my daily existence in merely physical existing.

I can still feel the pain, it still draws the last bit of air from my lungs, just before I close my burning eyes, filled with dust and remorse, until I remember that I am a survivor.

A fucked up, ironic, paroxysmal mix of bad jokes, naivety, hopes and cold-heart syndrome. But a survivor.

I remember flights and sunrises on the bus, i remember corners that changed everything, I remember people. I remember my bones protruding the skin, my coffee-to-coffee existence and the first food I ingested in days.

And I remember the morning when the sun shone, I took in air and never let it go and promised myself that enough is enough.

Thank you, February, for teaching me that however dark is in there, I can always find the light.

Queen of some age

368 days ago, I woke up and bought tickets to 3 different countries. Little did I know that would not be the most exciting part of my year. A year that would take another one to go through the basics of it, nonetheless every little heart-quake that came with it.

I promised myself I'll start writing again. No long ago, I could define myself as a writer. Seconds later, years for you, there are no lines written, no words spoken, not even loud music to cover the voices. Maybe this year.

But my story is not about this year. It's about the last one.

I haven't learnt much, just how to look for the bright side in everything, so I don't fucking crumble under all and never make it out of bed. Building others up, hoping they won't know that beyond empathy, I bring experience. Skinny like 20, with a dislocated mind that rarely separated the day from night and glasses of wine I stopped counting at a certain point.

Have you ever felt the physical pain of your self breaking down into little pieces, your lungs collapsing, your stomach refusing to act like an organ, your liver alive for 20 h out of 4, your mind becoming a lump of pain and guilt, hugging itself until you can't see the lines no more, all whilst smiling at table 30?


Still, it was one of my best years.

                                                                                                              Thank you, January.

No one told us

Time was never only about hours and days and years, not even minutes. It’s about movements, breathing in and out, moments that change your life and moments that push you forward. You discover that even stuck in the same bubble, you are not the same person anymore. That the image you have about yourself and the self that exists are complementary, but not identical anymore.

You panic and you clean your closet again, maybe even scrub the bathroom. Just because you hope the room symmetry will match your inner self. It never does. They did tell us that we will grow and change, but failed to mention the restless nights, the inability to breathe or the look in the mirror, when you realise you it’s not “you” anymore.

They didn’t tell us that “the journey to discover yourself” is painted with doubts, wrong decisions and a quantity of alcohol that should scare anyone. No one told us that music will hurt different and the brave choices don’t belong to us anymore.

No one told us that we won’t be able to play the same songs all over again, no one told us that nostalgia doesn’t wait until 60. We knew the stories about things that can’t be changed once they happened, but we were young and all the nights were the same: free and full of dreams.

They didn’t tell us that it’s alright to make mistakes and it’s alright to be scared. “You don’t have to carry the weight of the world on your shoulders”  they should have said.

They forgot to tell us that fitting in it’s not necessary, but just an option. They should have told us that it’s fine to stray from the path from time to time, even if you’re not staying true to you, because this is how we learn. They should have told us that the pain does go away, but always leaves marks as deep as the melted snow carves the soil. The should have told us that bravery is not only to speak up for yourself, but also about yourself.

They should have told us that no path is the right path, that burdens teach you, just before you let them go.

No one told us that the adulthood is where dreams come to die. We should have asked.

State of existence: London

London it's not a place, it's a state of mind. And a state of soul. It's like a multiple universe, with the same root, from where we all leave and never return the same.

It's a balcony. It's quiet and it doesn't hurt. You lit a cigarette and observe the people with the calm of your false omnipresence, hoping that's the last glass of wine.

It's a backyard. Bearing the signs of each individual who's ever stepped your porch over the hours, days or years. It's sunny and colourful, the beer is cold and you keep on reading the same page, words lost their meaning and the curry smell from the neighbours makes you hungry, even if you just had lunch.

It's a room. Where you weren't supposed to be, but you are. There's no need for any blue dominance tonight, no rigorous thinking, no over analysing. Then, the morning happens. In between, the time meant nothing, but changed everything. So you have a coffee, lit a cigarette and try to find your way.

It's a tube station. Which has seen way too many bottles of wine, heard way too many confessions and witnessed way too many signs of love. Broken love, but still love.

It's 5 a.m.. The sun just rises, it's cold and warm, no whispers on the street and the lights make you cry. But you close the door, grateful that you are in this world of nones, always wishing that you would have picked that boy 10 years ago over your "complicated personality".

It's a pub. It smells, you hate the music and that glass is not properly washed. But after the first 2, it doesn't matter. You really want to sing karaoke, though your voice sucks and you are actually aware of it, when you are not imbued in alcohol.

It's a concert. Your walls are down. Sober, but shivering, because when you hear that first beat, your heart jumps through your ribs cage and you are higher than you've ever been. For the next 10 songs and a speech about how politicians suck, you are the most intense and calm person version of yourself.

It's a bus ride. Everyone is talking, excited to share the night's stories. Your mind is right there, looking for an even more exciting story than the one before, whilst your soul is grateful for that moment, those people and that feeling.

It's a house party. Always with an uncomfortable start, you end up talking about a philosopher you forgot you've ever read or debating over semantics and their importance when you post on FB.

The place becomes the moment. People become feelings. And sometimes, but just sometimes, you find a glimpse of happiness.

25

Un fel de jumătatea drumului. Sau începutul lui. E începutul. Aleg eu să fie un pas înaintea altuia.

O jumătate de an de panică, nopţi nedormite şi clipe în care am uitat să respir. Numărul m-a împins într-o grotă prea puţin luminată, de unde-i vedeam pe toţi medici, ingineri, afacerişti sau chiar familişti. Se perindă toţi ca la o paradă inexactă, cu togi, realizări şi o destinaţie definită, fie că-i vacanţa de anul viitor sau cariera.

Anul ăsta aş fi terminat medicina, mândră rezidentă la neurochirurgie sau pediatrie

Anul ăsta aş fi fost căsătorită, un copil, casa cumpărată şi o companie cu numele meu.

Anul ăsta, familia mea ar fi trebuit să fie altundeva, altcumva. Mai bine.

Anul ăsta, vorbeam franceza fluent şi mă apucam de italiană. O oră pe săptămână de greacă, să mi se ostoaie dorul.

Anul ăsta, eram la doctoratul de Clasice, la Oxford, deşi n-aş fi refuzat nici Harvard.

Anul ăsta, ştiam să înot, îmi reînoiam abonamentul la sală şi meniul meu se răsfira printre somon, verdeţuri şi ghimbir.

Anul ăsta, lucram în presă şi o ardeam arogant pe tocuri mai scumpe decât salariul care m-a trecut de facultate.

Aparent, sunt mai multe crize în viaţă, nu doar cele mijlocii. 

Anul ăsta, sunt o licenţiată în latină care lucrează într-un restaurant. Surprinzător, mi-e drag să fiu acolo.

Anul ăsta, Londra a devenit un fel de "acasă".

Anul ăsta, mă duc la concerte la care nu credeam că voi ajunge vreodată.

Anul ăsta, l-am primit pe al meu Zafon şi un Cimitir al Cărţilor Uitate.

Anul ăsta, am lăsat vinovăţii cărate în spate să mă mănânce, ca să realizez, după ani şi ani, că nu am cum să controlez totul în jurul meu şi oricât aş vrea, nu pot să fiu tot.

Anul ăsta, m-am îmbolnăvit de mai multe ori decât ar fi trebuit.

Anul ăsta, am cunoscut oameni de care m-am lipit la suflet.

Anul ăsta, sunt mai puţin eu, habar nu am unde merg, dar ştiu că trebuie să înveţi să trăieşti atunci când nu mai vrei.

Anul ăsta, învăţ să înot, să citesc în spaniolă şi mă dau cu placa.

Anul ăsta, am învăţat să chill dă fuc down and just enjoy the ride.

20 years with them and 5 for 3SE.

Replicile unei vieţi în trăire

E 3 dimineaţa. Aici. Acasă e 5. Undeva în lume, e miezul zilei. Nostalgia nopţii nu îşi are rostul, că nu-i noaptea peste tot şi nici mereu sau în acelaşi timp.

Oare 25 o să doară la 30 cât doare 18 la 25? 

Ar fi trebuit să îţi afli locul, să-ţi ştii drumul şi dacă nu la destinaţie, măcar către ea. Să fii pe 5 drumuri e boem şi plin de oportunităţi. De asemenea, te seacă de resurse şi îţi dă atacuri de panică, că din multe, niciunele nu-s ale tale.

Poate dacă 10 ar fi venit pentru "ale tale cuvinte", nu pentru "ale lui spuse", ai fi găsit tu singur un drum, chiar dacă-i doar pentru tine.

Fără să dai vina, poţi evidenţia problema. Uneori, răspunsul vine prea târziu. Dar precum cutremurul, are replici. E bine şi mai târziu decât deloc.

"Nu-i mult 10 lei pe lună." Fondul clasei.

Pare-se că fondul clasei a revenit din nou în atenţia publică, prin şcoli a fost, este şi va fi. Unii politicieni consideră că educaţia gratuită nu ar trebui să fie chiar atât de gratuită.

Nu o sa trec prin calcule, nimănui nu-i pasă că alocaţia unui minor nu ajunge pentru nimic. Doar dacă ai un minor în grijă, un salar minim (sau deloc). Atunci începe să îţi pese.

Aveam rude la ţară, aşa că nevoile minime de mâncare erau acoperite. Un trening cadou de la naşi la început de an şcolar, ghiozdanul şi rechizitele rămase de anul trecut. Nu era atât de rău.

Încă mă cutremură când mă gândesc la "citirea listei." Cine a adus fondul clasei? Se citeau elevii care nu l-au adus şi cât mai trebuiau să aducă. Nu se crăpa pământul să mă înghită. Nu am fost mereu pe listă, dar după un moment mai greu, am rămas acolo până am terminat clasa a IV-a. Îmi dădeau lacrimile când eram certată că nu i-am adus nici luna asta. Cum era să-i spun că nu am de unde şi că mai aveam un colţ de pâine pe care îl ţineam de "sandwich la şcoală": două felii subţiri de pâine, de vedeai prin ele, unse cu gem de prune.

Nu cred că cine n-a trecut prin asta poate să înţeleagă ce face fondul clasei unui copil: ruşinea, ura faţă de sistem, pe care nu o defineai încă şi un alt aspect care făcea diferenţa între tine şi ceilalţi elevi. Faptul că banii ăia par să fie mai importanţi decât cine sunt eu şi ce pot eu să fac. Eu, copilul ăla sfrijit care învaţă literele şi se chinuie cu 2, că nu-i iese "ca o lebădă". Din câte ţin minte, s-au cumpărat cele necesare în clasă, scaunele şi băncile au fost îmbrăcate în huse, după care ne-au mutat într-o altă clasă, altă şcoală şi nimic n-am luat cu noi.

"Nu-i mult 10 lei pe lună." Dacă ai 80 de lei pe toată luna, nu e mult. E imposibil.

Imaginează-ţi că doi copii şi singurul venit în familie e alocaţia. Banii de fondul clasei vin cam la 2 pâini. Spune-mi tu ce-ai face.

Sora mea era doar la grădiniţă şi eu deja mă gândeam cât de greu îi va fi, acum că suntem 2 cu "fondul clasei". Într-adevăr, dacă sunt fraţi în şcoală, plăteşte doar unul. Dar eu nu ştiam asta, aşa că mă durea preventiv faptul că oricum o învârteam, nu aveam nicio şansă să o ajut.

La liceu, deşi îi aveam, am refuzat să-i dau. Mi-am învăţat drepturile şi mai mult de atât, am învăţat să mi le apăr. Aşa că am dat teste peste teste, "până daţi banii." Nu i-am dat. Calculele ne-au arătat câte un miliard se strângea anual, ca atunci când dădeam teză să ne ducem coli A4 de acasă, că "nu sunt bani."

Singura durere a unui elev ar trebui să fie o notă mică, un coleg nesimţit, nu presiunea din partea celui care ar trebui să-i fie sprijin.

Nu am uitat ce au făcut fiecare şcoală şi profesor pentru mine. Nu am să uit vreodată.

Dar nici numele meu în fiecare săptămână, strigat la datornici, nu-l uit.

Nu zdrobi un copil pentru buzunarul tău. Copilul poate va găsi leacul pentru cancer, buzunarul tău tot gol se duce.

Riri, fată cuminte la Bucureşti

Am avut dreptate şi nu îmi place atât de mult. 

După ce am văzut "show-ul" Rihannei de la Londra, că ăla fuse spectacol: scenă, sonorizare, lumini şi ţinute schimbate de miss, am fost convinsă că o să fie...nu atât de bine în România.

Di ce? Nu de-aia că trăim în România, de-aia că D&D organizează un eveniment cu mult peste nasul lor. Am lucrat o singură dată cu ei şi nu a fost uşor.

Stau la coadă, plătesc o bere caldă şi mă pregătesc să-l văd pe Jared Leto. L-am văzut. Pe ecran. Pe scenă putea să fie oricine altcineva, că nu mi-aş fi dat seama. Pe teren plat, să amenajezi o scenică la înălţimica aia, nu se face. Eu am plâns. Putea să-mi cânte şi pe-un câmp cu orzu de-abia mijit, că tot se lăsa cu emoţii. D-aia că e el misto, nu că în afară de Diamond Circle nu a văzut nimeni nimic.

A fost prima şi singura mea experienţă cu D&D. Dar nu ultimul lor experiment cu Romania: au mai organizat câteva concerte, de a căror organizare s-a plâns toată lumea. Apoi s-au decis să aducă nişte artişti care, dincolo de gusturile personale ale fiecăruia, adună public. Mult. Mult. 

Exact ce nu ştii tu să gestionezi. Iată că cum s-a petrecut din nou. N-am fost la concert, dar pe Instagramul ei au fost postate mai multe clipuleţe din timpul concertului, ceea ce nu prea s-a întâmplat în restul oraşelor. Se prea poate că i-a plăcut.

A cântat, n-a cântat, nu ştiu. Am auzit-o pe Wembley, unde a dansat şi a cântat tot concertul, pfu, piele de găină. Dar acolo e vorba de acustică, sonorizare şi condiţii, nu de o scenă mică din Bucureşti, unde aparent una din cele mai mari probleme e că nici nu s-a sinchisit să se schimbe, măcar o dată. 

Păcat. Costumul negru transparent e o minune. Şi-s femeie.

Apreciez oamenii din muzică care se luptă să promoveze, să creeze, să ne ofere şansa de a vedea trupe pentru care în anii trecuţi erai nevoit să treci graniţele. 

Dar nu D&D. Pentru că mi-e greu să îmi imaginez că dacă eu ştiu oameni care pot face minuni, sigur ştiu şi  ei. Dar unde sunt? Că în organizarea voastră sigur nu. Nu de alta, dar artiştii dispar de pe afişe, nu şi din preţul biletului.

De băgat în seamă

Am fost şi eu copil cu îndrăgosteli, inspiraţii teatrale şi neapărat replici inteligente. Uneori, cu oamenii pe care-i ascultam.

Spike. El a fost o iubire nerevendicată şi niciodată pomenită lui. În alea 3 discuţii pe care le-am avut, atitudine mai profesională nici la vreo primă doamnă n-ai văzut. Întrebări serioase, zâmbete discrete, cât să nu par înţepată şi mai ales o atmosferă degajată de "nu, nu am te-am văzut când ţi-ai schimbat tricoul şi aproape am leşinat. Nu, nu-s ca fetele care stau la rând la autograf, în timp ce mă invidiază şi iar mi-a crescut ratingul de popularitate."

Mergeam la toate concertele pe care le prindeam, like-uri pe FB, şi alea rare, citeam articole despre el, de toate. 

Dar nu l-am întrebat niciodată când vine în X oraş, de unde pot să-i cumpăr CD-ul, când scoate altul sau când vine în oraşul Y, dacă tot a întrebat primul. Cu toţii vrem atenţia celui îndrăgit, dar asta sigur nu e calea. De fiecare când scrii "Când vii la Oraaaaadeaa...-?!?".De-fiecare-dată. Toate informaţiile alea sunt pe undeva pe net. Şi dacă nu-s, tot nu-ţi răspunde. Mai ales că a doua zi îi scrii cum nu ai ajuns la concert şi când vii data viitoare.

"Se poate cumpăra cartea?" 

Nu, îmi fac promovare de ani de zile, te anunţ în ce librării mă găseşti, sunt deja la 5-a carte şi nu am alt job. Pentru mine, de dragul meu. Cărţile-s la raft să vadă lumea, ca la expoziţie. Nu se cumpără. Nu aş accepta niciodată ca cineva să mă plătească pentru munca mea. Niciodată.

"De unde e rujul ăla?"

De-astea le respect eu pe fashioniste. Să te rabzi tu să nu-l înjuri pe comentatorul nr. 1846 care întreabă de unde e rujul. Răbdare de neclintit. Cât de mulţi followeri să vreau să am şi n-aş putea să-i ignor. Drăguţo, dacă te deranjai să citeşti înainte să dai repede, repede scroll, să ai tu primul comment, ai fi observat că am scris cu litere mari, boltite, să sară în ochi, de-asta, de unde mi-am cumpărat rujul cu un preţ pe care eu, tu şi restul lumii ştiu că nu ţi-l permiţi, dar mai ales că nu ai nici cea mai mica intenţie, dar nici cea mai mică, să îl cumperi.

P.S. Am scris Oradea cu mult înainte să bântui prin comentarii. Self-explanatory item.

Cărţi gratis pentru zgârciţi

In anul 3 de facultate, am lucrat într-o librărie. Una frumoasă, în care intrai de drag. Credeam că o sa am ocazia să cunosc doar intelectuali şi oameni cu capul pe umeri, ca sa zic asa. Nimic mai departe de adevăr.

Citeam cât de mult apucam, din orice, la o adică. Un client mi-a spus că ar trebui aplicată o reducere la cartea din care citeam, acum că a fost folosită. Cineva a refuzat să cumpere o carte, după ce a frunzărit-o, pentru că "a fost răsfoită şi de altcineva." Adică exact ce făcuse persoana asta, înainte să se decidă pentru titlul respectiv. Restul minunăţiilor le ţin pentru altă dată.

Nouă ne plac lucrurile pe gratis: intrare la evenimente, bilete, eventual şi un pass în backstage, un produs, cremă sau suc, ce-o fi, o carte. Că dacă tot s-a citit, ce rost are s-o mai cumpăr? Oricum sunt o mulţime de exemplare prin ţară, s-a vândut, tot o s-o pună cineva pe net, aşa că nu mai face pe scumpa şi trimite-mi cartea aia.

Lucrurile gratis sunt faine. Am fost prin excursii, pe la concerte, festivaluri. Ce nu înţelegi tu e că şi la nivelul meu de non-fotograf, la 4 dimineaţa ajungeam acasă şi mai lucram vreo 2 ore pe articol/poze şi la 10 trebuia sa fiu la muncă. Nu te faci de ruşine şi publici neşte orice la 2 zile după. Nu mai eşti relevant.

Am citit pe gratis întruna. O carte nu ţin minte să îmi fi cumpărat în perioada aia. Dar mai scriam o recenzie pe site, bursa era mică, nu mă ţinea buzunarul de romane nou apărute la 45 de lei. Am primit cadou câteva, asta-i drept.

Aparent, recenziile nu au fost atât de proaste şi am ajuns să ţin legătura cu unii dintre autori, în espeţial cei care îmi plac. Aşa că da, am primit cărţi pe gratis. Dar nu le-am cerut. Mi-ar fi crăpat obrazul de ruşine. În cea mai recentă situaţie, am primit 2. De una am scris, pe cealaltă am amânat-o până nu şi-a mai avut rostul. Iar azi, când mă gândesc că am primit munca unui om şi eu nu am făcut nimic pentru ea, mi-e ruşine de-nu-mai-pot. (Cristina, tare faină e cartea ta. Iartă-mă că n-am zis nici de rău, nici de bine.)

Dar să te pui singur în poziţia în care crezi că e normal să îi ceri unui om treburi gratis, asta nu e bine. A muncit luni de zile la cuvintele alea, aşa puţine sau multe câte sunt, bucăţi din suflet şi din experienţă, iară tu ai vrea să ţi le dea pe gratis. Cam cum ar fi să îţi spună şeful că te-a plătit vreo 2 ani constant, tu oricum tot munca aia o faci, hai să sărim o lună la salar.

Am fost şi pe partea cealaltă a baricadei, unde oamenii voiau lucruri de la mine: să-l cunoască pe X, să stea la masă, poate-i dau mailul, dacă tot nu folosesc pass-ul de presă, l-ar vrea el. Nu. Nu. Nu.

Ştiu că pentru un salar din România, cărţile nu-s chiar atât de uşor de achiziţionat. Dar sigur ai o prietenă care vrea cartea: pune banii jumi-juma. Lasă pachetul ăla de ţigări pe săptămâna viitoare. Când nu îi ai nici pe ăia, te duci în librărie, stai într-un colţ şi o citeşti. Aşa am trecut eu prin liceu.

Nimeni nu te judecă când nu ai de unde.

Dacă ai şi nu vrei, e altă poveste.

Eu cred că tu eşti proastă. Şi nu sunt singura.

Tu, incredibilo. De-asta pleacă tinerii din ţară, că este inteligenţi ca tine la conducere.

De unde ai tu 3,5 mil de euro pentru construcţia Catedralei? Ştii povaţa cu templul din Biblie? Nimic nu s-a schimbat. Nici nouă, nici Lui nu ne trebuiesc pereţii auriţi, cu boltă înaltă, unde speli tu bani.

Am mai zis-o şi-o mai zic. Diplomaţia nu îşi are locul aici. Deloc. Nu îmi place să vorbesc aşa, dar eşti proastă. Altă explicaţie nu este pentru banii aruncaţi pe geam, în timp ce alocaţia unui copil e de 84 lei. 84, tu. Cât dai tu pe-o salată pi centru. Şi-acum Guvernul nu vrea să dea 0,05 % din PIB pentru mărirea pragului până la decenţă. Tu ştii cât costă un abonament de călătorie pe o lună? Decontarea se face uneori pe semestru, aşa că până atunci te împrumuţi de la vecini şi neamuri, să îţi trimiţi copii la şcoală.

Cumpără-i o carte, o geacă şi măcar câteodată o îngheţată. Vine iarna şi e frig, cumperi ghete de la piaţa de vechituri, că le dau ţiganii cu 10 lei. Sunt urâte şi nu-i plac, dar altele nu sunt.

Iar tu vrei să dai o grămezie de banii pentru "o chestie fără sens"? Dada, matale eşti la primărie, ăla e Guvernul, bla bla.

Dacă tot ai banii ăştia, vezi că sunt nişte copii care locuiesc în boxele din subsolul blocului din oraşul în care eşti tu primar.

 Mai sunt câteva spaţii verzi. Pe când proiectul "Asfaltarea parcului"?

Hiperventilaţie internă acută

Mi-am imaginat mereu criza "vârstei mijlocii" întâmplându-se mai încolo. Măcar după 30. Nu la nici 25.

E oribil. Să nu poţi respira în miez de noapte că tu n-ai făcut nimic încă, unde ţi-e cariera, de ce nu te-ai dus la medicină, chiar crezi că asta a fost cea mai bună decizie? Hiperventilaţia nu e auto-indusă, dar se simte uneori ca auto-imună. E acolo, nu o poţi controla, plămânii fac ce vor ei şi e din nou 4 dimineaţa.

Tare aş vrea să ştiu cum trec alţii peste asta. Poate n-or fi nevoiţi. Norocoşii.

Mintea e un organism tare interesant. Când vrei tu musai să îţi aduci aminte orece, sigur nu se întâmplă. Când ai vrea sa dormi, toate cele-ţi vin în minte, îţi bate inima ca la maraton şi poate te ia şi-un plâns de sare cămeşa de pe tine.

Unde te duci de-aici? Cum îţi găseşti drumul? Oare ce-ţi place când iubeşti totul? Când te vezi inginer, dar şi scriitor? PR, dar şi artist? Medic, dar şi organizator de evenimente?

Unde te duci tu când mai toţi au ajuns deja?

http://supliment-natural.com/respira-usor/

Despre hateri care nu e hateri

Pe vremea când m-am apucat eu de blogging (se numea "scris pe blog" pe atunci), aveam câţiva colegi din şcoală cu bloguri. Ne comentam unul altuia şi mai ales, ne lăudam reciproc. În timp, am ajuns să stau foarte mult în faţa calculatorului, sărind din blog în blog şi citind absurdităţi. Pe care le iubeam. Am cunoscut oameni minunaţi,de la sute de km depărtare, care-mi sunt suflete dragi şi azi.

Mi-am pus o adresă de mail falsă, pentru că nu aveam niciun interes ca Septimia de pe blog să fie conectată cu Septimia....a. Nu am folosit hi5 sau FB pentru promovare. Scriam de revoltare, durere, fericire, de tinereţe fără bătrâneţe.

Acum câteva luni, mi-a dat prin cap să îmi verific statisticile de prin începuturi. Aş fi putut fi faimoasă, poate chiar şi mai bogată, dacă m-ar fi interesat ist aspect. (De curând, am început a folosi şi FB, altă poveste).

Ce vreau eu să zic că bloggingul e ca muzica. N-ai început să scrii când te-a descoperit Gigi, ci cu ani şi mulţi bani pierduţi înainte. Aşa că e normal să se işte competivitate. Făcută cu gust, ar trebui să conducă la polemici, la perspective opuse asupra aceluiaşi subiect, la un soi de pragmatism.

Ideal, nu?  N-ai să vezi. Te iei de unul şi de altu', că-ţi mai creşte traficul, faci mişto de muieri de fashion cât cuprinde, ca atunci când ai ajuns în vizorul campaniilor/companiilor care-ţi mai dau o geacă sau un absorbant, să schimbi macazul şi de la "păpuşe fără minte", ajungi la "gagicile astea faine".

Îmi pare că am uitat să mai scriem. Am uitat să mai citim. Alegem un punct şi începem a comenta. Apoi a înjura. De-acum vine faima.

Dacă e de "părerism" negativ, scrie, dom'le. Cu sârg şi analize. Dar nu-ţi schimba părerea a doua zi, când în sfârşit, o arzi şi tu cu popularii.

P.S. În revista Bravo scria ca X are blog. Noi nu ştiam ce înseamnă blog. De pe vremea aia vin.

Bubă dulce de la experţi

Prima dată, pe care mi-o amintesc, s-a întâmplat pe la 11, 12 ani. Mă ustura buza incredibil de tare, pentru că am ales leacuri băbeşti: oţet şi pastă de dinţi. Mi-a uscat rana, aparent era de bine. Dar şi când îmi mişcam buza, să vorbesc sau să mănânc, crăpa pur şi simplu. Dă-i cu sânge, durere şi senzaţia că jumătate de faţă e umflată cât o minge de fotbal. 

Până am ajuns la facultate, am tot fost pe la medici: că e de la pupat, de la băut apă după cineva, te-ai răcit. Am făcut 2 în 2 săptămâni. Aveam buză dublă, plină de Acivlovir. 

Mi s-a recomandat tratament intern cu pastile de Aciclovir, plus cremă. La mine nu a funcţionat deloc. Prin anul II de facultate, m-am trezit într-o dimineaţă cu bărbia iritată, dar pe buze nu aveam nici măcar roşeaţă. I-am cerut farmacistei o cremă, insistând că sigur nu e "bubă dulce". M-a crezut, aşa că 8 ore mai târziu eram la urgenţe, deshidratată, nu atât de coerentă şi cu o bărbie nu tare faină. Aparent, crema era contraindicată. Iar eu mă dădusem toată ziua cu ea.

Dar am găsit un doctor care ştia despre ce vorbeşte, care mi-a explicat de unde am reacţiile astea brutale la stres, imunitate scăzută şi mult prea puţină odihnă. Lucram 14 ore pe zi în sesiune, mâncam o dată, dimineaţa, un iaurt şi nişte napolitane de post, colcăind de E-uri. Cafea instant înghiţită direct din plic, că nu aveam timp să torn apă fierbinte peste ea. Starea de deshidratare la care am ajuns în anul ăla mi-a făcut pielea ca de peşte cu solzi. Aşa că începi să bagi bani în creme scumpe, care nu foloseau la nimic. Eu nu beam mai mult de 2-3 pahare de apă pe zi.

Recomandarea ei a fost să folosesc Aciclovir cremă. Fie pastile, fie cremă. Nu ambele. Înainte să pui cremă, dezinfectează zona cu apă oxigenată, puneam cremă peste, repetam câteva ore mai târziu. "Buba" nu s-a mărit, nu m-a durut, s-a retras şi s-a vindecat mai repede. 

De ani de zile, repet acelaşi ritual. Funcţionează precum ar trebui: dezinfectare, hidratare, tratament. Nu trece în 3 zile, nu are cum. Plasturii ăi scumpi mi-au înrăutăţit situaţia. N-am pus ruj, fond de ten sau mai ştiu eu ce 10 tips-uri care-ţi acoperă bubixul. E o rană care trebuie să respire.

Să nu mai pomenesc de reacţiile unor oameni, de parcă eşti cel mai mare râios din lume. Nu e semn de promiscuitate, e semn de nu ai destulă grijă de tine. Majoritatea lumii are virusul, dar fără manifestări. Fosta mea colegă de bancă îşi împărţea sticla de apă cu mine. N-a păţit-o niciodată. Iubitului meu nu i s-a întâmplat. În familie, expuşi la aceleaşi condiţii, unii am păţit-o, alţii nu.

În final, e ca răceala, gripa, indigestia. Doar că ne afectează aspectul şi ajungi să testezi tot felul de "leacuri minune", care pot să conducă la consecinţe mai urâte decât o întâlnire ratată.

Nu-ţi pune lingura de lemn încălzită, o grămadă de pastă de dinţi, oţet sau scumpeturile alea transparente. Plasturii ăştia-s precum bretele de sutien transparente. Doar tu ai impresia că nu se văd. Baiu' e că fac mai rău decât bine. Nu îţi mai atinge rana cu degetul. Fie că te speli, fie că nu. 

Mi se întâmplă şi mental. Dacă am împrumutat cuiva balsamul meu de buze şi m-am dat din greşeală cu el, atât mi-a fost. A doua zi e acolo. Ştiu multe cazuri în care reversul e valabil:o ignori şi trece.

Aş zice să îţi fie ruşine de tine, că nu îţi oferi măcar minimul de grijă, să nu ajungi la punctul în care corpul urlă că nu-i e bine. "Nu ai înţeles weekendul trecut că mi-s bolnav? Na ceva ce nu poţi ignora." 

Nu de buba de pe buze.

P.S. Cremele astea au toate acelaşi ingredient activ: aciclovir. Faptul că e de 3 ori mai scumpă nu înseamnă decât că cineva ştie exact cum te simţi tu când îţi iese o bubă şi cum eşti dispus să dai oricât numai să se ducă. Nu se duce.