Pare-se că fondul clasei a revenit din nou în atenţia publică, prin şcoli a fost, este şi va fi. Unii politicieni consideră că educaţia gratuită nu ar trebui să fie chiar atât de gratuită.
Nu o sa trec prin calcule, nimănui nu-i pasă că alocaţia unui minor nu ajunge pentru nimic. Doar dacă ai un minor în grijă, un salar minim (sau deloc). Atunci începe să îţi pese.
Aveam rude la ţară, aşa că nevoile minime de mâncare erau acoperite. Un trening cadou de la naşi la început de an şcolar, ghiozdanul şi rechizitele rămase de anul trecut. Nu era atât de rău.
Încă mă cutremură când mă gândesc la "citirea listei." Cine a adus fondul clasei? Se citeau elevii care nu l-au adus şi cât mai trebuiau să aducă. Nu se crăpa pământul să mă înghită. Nu am fost mereu pe listă, dar după un moment mai greu, am rămas acolo până am terminat clasa a IV-a. Îmi dădeau lacrimile când eram certată că nu i-am adus nici luna asta. Cum era să-i spun că nu am de unde şi că mai aveam un colţ de pâine pe care îl ţineam de "sandwich la şcoală": două felii subţiri de pâine, de vedeai prin ele, unse cu gem de prune.
Nu cred că cine n-a trecut prin asta poate să înţeleagă ce face fondul clasei unui copil: ruşinea, ura faţă de sistem, pe care nu o defineai încă şi un alt aspect care făcea diferenţa între tine şi ceilalţi elevi. Faptul că banii ăia par să fie mai importanţi decât cine sunt eu şi ce pot eu să fac. Eu, copilul ăla sfrijit care învaţă literele şi se chinuie cu 2, că nu-i iese "ca o lebădă". Din câte ţin minte, s-au cumpărat cele necesare în clasă, scaunele şi băncile au fost îmbrăcate în huse, după care ne-au mutat într-o altă clasă, altă şcoală şi nimic n-am luat cu noi.
"Nu-i mult 10 lei pe lună." Dacă ai 80 de lei pe toată luna, nu e mult. E imposibil.
Imaginează-ţi că doi copii şi singurul venit în familie e alocaţia. Banii de fondul clasei vin cam la 2 pâini. Spune-mi tu ce-ai face.
Sora mea era doar la grădiniţă şi eu deja mă gândeam cât de greu îi va fi, acum că suntem 2 cu "fondul clasei". Într-adevăr, dacă sunt fraţi în şcoală, plăteşte doar unul. Dar eu nu ştiam asta, aşa că mă durea preventiv faptul că oricum o învârteam, nu aveam nicio şansă să o ajut.
La liceu, deşi îi aveam, am refuzat să-i dau. Mi-am învăţat drepturile şi mai mult de atât, am învăţat să mi le apăr. Aşa că am dat teste peste teste, "până daţi banii." Nu i-am dat. Calculele ne-au arătat câte un miliard se strângea anual, ca atunci când dădeam teză să ne ducem coli A4 de acasă, că "nu sunt bani."
Singura durere a unui elev ar trebui să fie o notă mică, un coleg nesimţit, nu presiunea din partea celui care ar trebui să-i fie sprijin.
Nu am uitat ce au făcut fiecare şcoală şi profesor pentru mine. Nu am să uit vreodată.
Dar nici numele meu în fiecare săptămână, strigat la datornici, nu-l uit.
Nu zdrobi un copil pentru buzunarul tău. Copilul poate va găsi leacul pentru cancer, buzunarul tău tot gol se duce.
