De băgat în seamă

Am fost şi eu copil cu îndrăgosteli, inspiraţii teatrale şi neapărat replici inteligente. Uneori, cu oamenii pe care-i ascultam.

Spike. El a fost o iubire nerevendicată şi niciodată pomenită lui. În alea 3 discuţii pe care le-am avut, atitudine mai profesională nici la vreo primă doamnă n-ai văzut. Întrebări serioase, zâmbete discrete, cât să nu par înţepată şi mai ales o atmosferă degajată de "nu, nu am te-am văzut când ţi-ai schimbat tricoul şi aproape am leşinat. Nu, nu-s ca fetele care stau la rând la autograf, în timp ce mă invidiază şi iar mi-a crescut ratingul de popularitate."

Mergeam la toate concertele pe care le prindeam, like-uri pe FB, şi alea rare, citeam articole despre el, de toate. 

Dar nu l-am întrebat niciodată când vine în X oraş, de unde pot să-i cumpăr CD-ul, când scoate altul sau când vine în oraşul Y, dacă tot a întrebat primul. Cu toţii vrem atenţia celui îndrăgit, dar asta sigur nu e calea. De fiecare când scrii "Când vii la Oraaaaadeaa...-?!?".De-fiecare-dată. Toate informaţiile alea sunt pe undeva pe net. Şi dacă nu-s, tot nu-ţi răspunde. Mai ales că a doua zi îi scrii cum nu ai ajuns la concert şi când vii data viitoare.

"Se poate cumpăra cartea?" 

Nu, îmi fac promovare de ani de zile, te anunţ în ce librării mă găseşti, sunt deja la 5-a carte şi nu am alt job. Pentru mine, de dragul meu. Cărţile-s la raft să vadă lumea, ca la expoziţie. Nu se cumpără. Nu aş accepta niciodată ca cineva să mă plătească pentru munca mea. Niciodată.

"De unde e rujul ăla?"

De-astea le respect eu pe fashioniste. Să te rabzi tu să nu-l înjuri pe comentatorul nr. 1846 care întreabă de unde e rujul. Răbdare de neclintit. Cât de mulţi followeri să vreau să am şi n-aş putea să-i ignor. Drăguţo, dacă te deranjai să citeşti înainte să dai repede, repede scroll, să ai tu primul comment, ai fi observat că am scris cu litere mari, boltite, să sară în ochi, de-asta, de unde mi-am cumpărat rujul cu un preţ pe care eu, tu şi restul lumii ştiu că nu ţi-l permiţi, dar mai ales că nu ai nici cea mai mica intenţie, dar nici cea mai mică, să îl cumperi.

P.S. Am scris Oradea cu mult înainte să bântui prin comentarii. Self-explanatory item.

Septimia şi...Pyuric

Printre aplicaţii de job, un soi de freelancing, agitaţia unui răspuns de la editură, Prison Break în fundal, mai ascult şi interviul lui Pyuric cu Florin Grozea  pe Youtube.

Fata asta mi-a schimbat (o parte) din cursul vieţii, fără să ştie că exist, măcar. Fără să îmi placă, deloc. Eram cam micuţă când Monden-ul ei a prins viaţă, nu prea ştiam cu ce se mănâncă industria muzicală, nici măcar muzica în sine. Ascultam hiphop de vreun an lălăit, prinsesem un internship la un ziar, unde începusem să lucrăm la o revistă "păntru tineri". Dar probabil înainte, i-am trimis un mail în care îi ceream datele de contact "d-ale Bitză", să îi iau şi eu interviu. Normal că nu mi-a răspuns fata, nici eu nu mi-aş fi răspuns. Acum ştiu, dar atunci o parte din minte probabil era latentă, aşa că tare nu am plăcut-o. După ce blogul a fost cumpărat, mai rău.

Ştii de ce? Că aş fi putut să fac şi eu asta, dar n-am făcut-o. Probabil, mai supărată eram pe mine. Dar a început să lucreze la un moment dat cu CTC, mie-mi plac băieţii, iară mie când îmi place ceva, urmăresc tot ce ţine de subiectul respectiv.

(Al meu tocmai mi-a adus cafea la pat, zic)

Şi-a început să îmi placă de ea. Tenacitate, curiozitate; simplitatea ei e extraordinară. Mereu încerca să aducă ceva nou, să înveţe cât mai mult şi apoi să pună în practică.

Am vrut să învăţ de la ea. Uneori. când scriu ceva sau îmi aleg un subiect, mă gândesc oare ea cum ar scrie sau dacă ar scrie. Mă ajută să mă auto-ghidez. Am un respect extraordinar pentru energia ei, simplitatea şi constanta dorinţă de nou, pentru cum a schimbat faţa industriei muzicale în online, cum a transformat PR "de hiphop" în mai mult decât poze cu versuri scrise în Paint.

E unul din motivele pentru care regret că nu am putut iubi Bucureştiul destul de tare încât să mă mut acolo.

Să ne înţelegem: nu i-am spus cum o urmăream prin toate articolele, interviurile, blogurile care făceau referire la ea. Dar tot am aflat una, alta despre ea. Cum ar fi că-i plac adidaşii albi.
"Eşti aici, ai adidaşi albi. Trebuie să fii Pyuric. Salut, eu sunt Septimia."

Cumva, eu cred că or mai fi oameni ca mine. Cărora le sunt dragi oameni pe care nu i-au cunoscut şi valorile lor. Mulţumesc.

Sharing boxes

 La cum îi alunecă fetei ăsteia sunetele pe corzile vocale, mi le imaginez ca autostrăzi fără gropi și străduțe, înguste, din orașe mici de lângă plaje, orașe vechi, de pirați, iar în loc de sunete, mingi colorate fie plutesc, fie sar, iar când ating pământul, se aude cum plânge inima.
 
 Să fie atât de ușor și de greu să respiri în același timp?  Suflet mic și plăpând, cum știe ea să cânte despre lucrurile pe care nu i le-am spus niciodată, nici de înțeles nu am reușit. Să-ți curbezi sunetele precum crengi tinere, papitând de viață, vajnice păzitoare la intrarea în gânduri, cum se pleacă ele maiestuoase, lăsând versurile să treacă.
 
 I-aș recunoaște vocea oriunde, de câte ori am adormit și m-am trezit cu ea în gând. Mă trezesc dansând sau mormăind câte un vers și cumva mă aștept ca întregul univers să rezoneze cu mine. Asta nu s-a întâmplat niciodată, dar câteodată, pentru o clipă, la 6 30 a.m., când întregul cartier e încă adormit și parcă, parcă norii se întind de "bună dimineață", mă sincronizez eu cu universul.
 
 Alteori, prin durere îmi găsesc înțelesurile și îi simt muzica altfel. Iar a două zi îmi vine să-i trag cu ochiul, pentru că de-acum, am o gură de aer, care și-așa, trasă greu în piept, e împărțită. Și nu mereu e "cu cine", uneori e "cu ce".

before I make the offering,

remember all the faces that I've seen