joi, 28 ianuarie 2016

2000 si ceva de celule


Modul in care mi-am zdrobit singura idealurile poarta vinovatia mea. Si uneori a voastra. A lumii intregi, ca mi s-a dat voie sa sper, sa fiu ambitioasa, sa cred, sa vreau sa cresc, fara sa mi se spuna adevarul.
Si bucuriile din lucrurile mici palesc in fata durerilor din lucruri mari. Nu e greu sa te mentii pe linia de plutire, e greu sa-ti placa acolo.

Simplul fapt ca am vrut lucruri trebuia sa-mi dea dreptul sa le am. Pentru ca e greu si uneori imposibil sa mai vrei. Toti vrem sa ne credem ai naibii de speciali. Si poate suntem. Unii. Fie destepti, fie cultivati, fie ne-o tragem bine. O calitate tot avem.

Se spune ca sunt inca mica. Si n-am vazut lumea. N-am voie sa critic, sa judec sau sa sper. Merg impreuna, aflu eu. Cu cat cresti, cu atat se aduna bagaje ale unor regrete pe care nu le-ai avut si inca crezi ca nu le ai. Stiu sigur ca am iubit. Fac comparatie cu momentele in care nu am iubit. Am iubit atat de aspru si de pur, atat de inchis si de solid, atat de plina de mine si el, incat s-a consumat tot. Nu-mi neg incapacitatea de a nu avea sentimente. Mi-e mila si de cel ce ma va iubi si de cel care nu. 

Caci sunt cocon in panusi arsi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu