marți, 15 septembrie 2015

La colt de iubire, se nascuse ura

Sunt oameni care nu m-au scos inca din blogroll. Si-asa am aflat ca nu am mai scris de 10 luni. Ma gandesc de 10 luni pe blog, dar chiar deloc? Deloc. Am citit maxim 5 carti, din care 4 erau proaste sigur. Nu-i nimic, ca sunt licentiata. Viata merge mai departe.

Scriu putin de tot, de parca mi-am uitat cuvintele, sentimentele, nuantele. De parca nu mai sunt eu. De parca din satena Septimia, cu parul cret, valvoi, care vorbea mult, mereu prostii si care i-a iubit pe toti mai mult decat si-a pemis m-am transformat in roscata Septimia, cu bucle mai mereu aranjate, mirosind discret a parfum pe coltul gatului. iar diferentele sunt atat de mari,incat eu nu mai gasesc moduri de a ma intoarce inapoi. Macar o varianta de-a mea sa gasesc si sa zic da, mai, atunci am fost cea mai fericita. 

Balcoanele de Cluj si unele nopti de vara nu se pun. Au fost momente cu viata pe stop, pentru un minut, in care mi-am fost a mea. S-apoi am luat-o de la inceput: cafele care nu mi-au placut, povesti la care am ras si seri in care nu intelegeam cum am ajuns acolo.

Asa cum nu inteleg cum iubesc oameni care m-au uitat de mult, desi in vis ei vin si nu-s pe alese. Iar greutatea psihica din piept devine fizica.

(Si iti simt respiratia pe umar, iti simt zambetul, chiar daca nu te vad, stiu ca e timpul potrivit de data asta, pentru amandoi. Si-apoi imi amintesc ca ai ales-o pe ea, fara sa stii ca eram si eu o optiune.)

2 comentarii:

  1. Ma lovesc zilnic de realitatea crunta, cu adevarat, in care eu nu sunt decat un alt om. Repet cliseele umanitatii, plutesc, parca, pe oceanul omogen - cum altfel? - al contemporanului, ma bucur sub Soare. E o stare care se dovedeste a fi exact pe dos: sunt la fundul oceanului, inotand in plancton. Și e sufocant. Tanjesc dupa serilele de primavara și vara și toamna și iarna, in care descindeam natural pe Blogger și eram eu, cel ce nu eram in restul timpului. What if?
    Ma gandesc ca trebuie sa schimb peisajul, vreau sa fiu din nou scaldat in caldura Soarelui, sa fiu o "optiune". Dar ma convingi tu ca nu trebuie sa fac nimic, decat sa ma trezesc. Pana și asta e un cliseu, dar vine din antichitate.
    Ma insel ca valurile s-au spart de mult, in maluri reci sau apartamente mici sau igrasioase. Ele nu se sparg, e doar o iluzie auto-indusa. Ele revin, se regenereaza, cu alte chipuri, alte nume, alte culori ale parului, alte fructe. Sunt parte din ocean, atat adancul cat și suprafata lui.
    Ma sfaram sa gasesc un sfat, o concluzie. Am doar umbre, gasesti tu niste corpuri pentru ele?
    Ma deconectez.

    RăspundețiȘtergere
  2. De-abia il am pe-al meu, n-am cum sa dau din el. Si nici alte corpuri nu sunt de gasit. In lumea asta fragila, si prostituatele se leaga de el, cu sufletul.
    In ciuda a tot, aminteste-ti ca planctonul sustine viata si ca mai mereu, exista sansa sa iesi la suprafata.

    RăspundețiȘtergere