marți, 21 octombrie 2014

Gura lumii și ochii lumii

Pe mine nu m-a crescut nici mama, nici tata, pe mine m-au crescut ochii lumii. Ăsta e motivul pentru care mă șochează copiii din ziua de azi, la care doar vârsta biologică îi mai apropie de vremea lor, câteodată nici măcar corpul: cu atâtea chimicale și țigări fumate la colțul școlii, ajungi la 30 mai repede cu 15 ani.

Am crescut singură și nu, în același timp. Am fost un copil care citea enorm de mult, în cele mai excepționale situații, până și când mestecam în oală sau cu ochii umflați mă chirceam lângă geam, să nu pierd ultima geană de lumină. Dar nu am fost anti-socială, nici prietenii nu mi-au lipsit. Ieșeam la joacă până nu mă mai țineau picioarele și tot nu intram în casă. Aveam două perechi de pantaloni și poate 3 tricouri, pe care le purtam toată vara, uneori și următoarele, dar pentru noi important era să avem un telefon vechi, cu disc sau capace de borcan pe post de farfurie, să ne putem juca de-a mama și de-a tata, sărmani țărani cu 5 copii.

Nu m-am bătut, nu am vorbit urât, nu m-am rățoit la adulții din jurul meu și nici n-am încurcat picioarele musafirilor. Și nu pentru că mi-a zis mama că nu e voie, că nu e bine, ci pentru că am realizat unde mi-e locul și vremea potrivită pentru fiecare lucru pe care vreau să-l fac.

Nu m-a prins clasa a VI-a fumând în baie, nici a VIII-a beată la banchet. Primul telefon mobil a fost unul care nici măcar nu avea funcția de vibrații, primit cadou de la un prieten la 14 ani. Dacă voiam să am cenți, îmi foloseam alocația, dar trebuia să renunț la altceva.

Nu mi s-a impus să aleg o anumită școală, un anumit profil sau un anumit drum în viață, nu mi s-a interzis să ies în cluburi sau să fumez, dar am ales să nu o fac uneori de rușinea celor din jurul meu, alteori doar pentru că fiind nemulțumită de o anumită persoană, cu anumite alegeri de viață, am decis că opusul mi-e mai potrivit.

Văd copii care dau din picioare când nu primesc ce vor sau își înjură părinții ca niște birjari și mi-aduc aminte că era suficient ca bunica să-și schimbe tonul și plecam din cameră.

Pe mine uneori nu m-au crescut părinții, ci bunul simț inerent, care mi-a corijat atitudinea prin viață, fără să-mi frângă personalitatea. N-am purtat fuste scurte și decolteuri cu șosete pentru că nu m-am simțit comod, atât cu mine, cât și cu proiecția mea spre cei din jurul meu. N-am fost perfectă și au fost scăpări pe care nu le mai țin minte, pentru că mintea le-a blocat, de rușinea iscată în stomac.
Dar cumva am ajuns la 22 de ani, cu greșelile mele și cu alegerile mele, luate uneori de gura lumii. Și n-am ajuns atât de rău, pe cât a presupus gura lumii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu