Tuesday

E-un joc pe care-l jucam din cand in cand...

In fiecare seara ma culc cu dorinta acuta sa nu innebunesc. Sa ma trezesc cumva dimineata, la aceeasi ora a desteptatorului intern, atasat la nastere, si sa realizez ca am innebunit.

Cred ca mi-ar fi frica sa raman la fel. Sa-mi permit luxul de a-mi pastra comportamentul lunatic si absolut independent, pana si fata de propria-mi constiinta independent. Riscurile nu sunt probabil suficient de mari pentru voi, pentru a starni frica din voi, dar pentru mine... e infricosator gandul.

Desteptatorul asta e alert la fericire. Daca gramele de endorfina din sange trec peste limita dintre acele lui, incepe sa zbarnaie ca o jucarie proasta pentru noul infant. Dar e intern. E si asta o calitate. Iar sunetul poate fi acoperit cu un pahar de lapte cald cu cacao si ardei iute. Pun pariu ca nu stiai ca asa imi place mie sa-mi beau noptile. Nici nu aveai de unde, eu sunt cea responsabila cu surprizele.

Cred ca nebunia e fericire, atunci. Intr-un silogism perfect, asta ar fi concluzia. Dar e destul de incorect, avand in vedere ca mie nu mi-a placut logica. Daca e sa fiu sincera, nu mi-a placut nimic. Exceptand caligrafia unor eseuri despre poezia lui Ovidius, dar asta e alta problema. Nu m-au multumit nici explicatiile lui Kant, nici Hegel si nici Platon, pe care l-am adorat, langa Cioran. Filozofia nu ma multumeste, dar asta nu are nicio legatura cu tipul meu de fericire.

Da, cred cu ardoare ca exista un tip de fericire pentru fiecare si ca suntem construiti genetic diferit, iar rezultatul e diversi dei, ca o gluma proasta din domeniul geografic. Ii ascult cu o fervoare dementa si ma stafidesc ca o pruna in soarele din Piata Muzeului.

Uite ca s-a mai scurs ceva din mine, evident fara constanta sau esenta.

Apreciez ca daca am fi nebuni, am fi fericiti. Dar daca am fi prea multi, am intra noi in asa zisa- normalitate. Si-atunci pa fericire, am zis.

Geniala piesa.

Sa nu crezi ca a pleca lasa mereu alternativa de a te intoarce.

4 comments: