vineri, 23 iulie 2010

Interpret de maladii

Sunt fascinată de India de când am descoperit ce e aia „fascinaţie” Şi nu, nu e datorită filmelor indiene văzute de mama la matineu. Mitizatul e prezent în orice aspect al vieţii lor. Am lăsat deoparte religia lor, când, printre cărţi şi disertaţii, am ajuns în punctul în care am realizat că nici indienii nu ştiu câţi zei au. Admit că între un kimono şi un sari, aş alege kimonoul, apoi aş negocia sariul. Mâncarea lor e pur şi simplu un imens efort de imaginaţie. Nicio altă cultură culinară nu o depăşeşte pe a lor. „Regina mirodeniilor” e o poveste. Pentru unii o poveste clasică de iubire; pentru mine, un dezmăţ cuminte al mirodeniilor, al condimentelor şi al unei profunzimi specifice indienilor tradiţionali. Cred cu tărie că toţi avem un condiment al nostru.

De citit n-am citit. Nimic de-al lor. N-auzisem de nicio minune indiană care să facă literatura spaniolă într-o continuă prostituare să dea înapoi. Dar am dat la un chioşc mic şi murdar de cartea Jhumpei Lahiri „Interpret de maladii”. Nu vreau să spun nimic de ceea ce există în ea. Pentru că e ca şi cum aş spune despre Metallica că sunt buni. Aş denigra cartea, neputând să exprim nici a mia parte din ceea ce m-a impresionat. Am câteva imagini fixate vizual în minte, care renasc în mine în momente din cele mai obscure.

„Când am început să scriu, nu eram conştientă de tema pe care o abrodez. Talentul mi-a fost insuflat de dorinţa de a forţa cele două lumi pe care le ocupam să se amestece în pagină, pentru că nu eram suficient de matură sau de curajoasă să o fac în viaţa reală.”

Protagoniştii fac parte din categoria oamenilor care trec neobservaţi pe stradă, dar care, priviţi cu atenţie, îşi dezvăluie treptat unicitatea, cel mai adesea tragică, de eroi ai anonimatului.

Răsfoiesc cartea, sperând că din ea o să sară cuvintele potrivite, ca întotdeauna. Dar nu e aşa. Pentru că e şifonată, cu nişte coperţi moi de atâta mângâiat cu degete transpirate, mirosind a cremă ieftină, cu imaginea doamnei Sen curăţând cu migală obsesivă peştele, de ecoul din muzeul de sticlă, a indianului americanizat, de un copil născut la momentul potrivit şi unul mort într-un moment greşit, de cele două ore de lumină închisă, care deschide suflete moarte deja în reciprocitatea lor.

Am greşit încercând să scriu despre cartea asta, pentru că n-am spus nimic şi mă voi simţi pe veci vinovată pentru cei care nu o vor citi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu