vis de...doi

Ea canta la chitara. El sta langa ea, constient ca nu e. Acordurile ei sunt cutremure si atat. Il zguduie, constiinta lui tipa, dar el zambeste ironic: stie cum sa isi ucida constiinta. A acceptat intr-un moment de slabiciune sa vina. Acum ii pare rau. Maine nu ii va mai parea. A decis sa se sinucida. A planuit tot. Pas cu pas. O vede pe ea cum plange, regretand ca nu a fost altfel. Si el va zambi, caci a castigat din nou. Ea va fi nefericita toata viata, gandindu-se la el.
- Nu vezi ca ii distrugi viata?
- Ce imi pasa mie? “Chip de lut, daca o fi ea sau alta?”
- Gresit. Iti pasa.
- Deloc. Iubesc o imagine a ei, asa cum am creat-o eu. E fragila. Se va frange fara mine.
- Nu o face. Ea merita mai mult. Ii spuneai asta mereu.
- Dar ea stie ca de fapt nu e asa. Eu sunt tot ce are si merita.
- De ce o ucizi?
- Nu am facut-o eu. Era moarta oricum. Vaga, stearsa.
- Dar o iubeai….
- Nu. Am recunoscut potentialul. Am modelat-o asa cum voiam. Intr-un final, m-a plictisit. Oricum, sunt atatea pe lume…
- Dar ea e… Ea. Pricepi? E parte din tine.
- Nu e. E doar timp, energie, personalitate falsa. Nu intelegi ca tot ce are e ce i-am dat eu?
- De ce?
- Asta e o intrebare eterna…cu un raspuns la fel…nu prea imi pasa…fost un experiment…Unul reusit, dar plictisitor…
- Dar tu ai vrut ca ea sa devina asa.
- Da. Si m-am razgandit. Nu opune rezistenta. E ca o planta curgatoare, agatata de un cui, in mijlocul desertului. Ii e totuna daca o vede sau nu cineva.
- Nu e asa. Tu contezi pentru ea.
- Contez asa cum orice demiurg conteaza pentru creatia lui. Dar admit ca eu sunt legatura ei cu viata.
Ea se ridica, aseaza chitara langa foc si paseste pe malul abrupt al cascadei. Se intoarce, ii arunca o ultima privire si se arunca.
El plange, coardele chitarii vibreaza inca…a subestimat-o…