De răsărit

La 16 ani, eşti zvăpăiat şi îţi curge veşnicia prin vene. Noaptea aia nu se termină niciodată, vara e lungă cât tot anul, prieteniile îţi sunt mai dragi ca familia şi nu-i nimic ce nu poţi face. Doar să vrei. Şi vrei. Să te arunci îmbrăcat în apă, să mai bei un shot, deşi nu îţi plac şi nici nu le ai cu beţiile, să te plimbi de nebun printr-un oraş pe care zău de nu-i prima dată când îl vezi. Exuberanţa tinereţii care nu a apucat să doară.

Iubeşti. Atât de multe, de mărunte şi de profunde, încât nu mai au loc în tine. Parcă nu arăţi destul, că nu simţi destul, lumea asta mai are atât de multe pregătite  pentru tine şi tu nu mai cu ce şi de unde. Pentru că exact în momentul ăla, ai cunoscut veşnicia. Dai şi dai, nu vrei să primeşti, eşti recunoscător că ai cui. Şi-ai să lupţi până în pânzele albe pentru iubirea de-o vară, pentru că în tine e viaţa şi nu vrei altu', alta sau alţii.

Cunoşti veşnicia, fără să fi înţeles iubirea.

Ai 25, oarecum stabilă. Lucrezi cu fusta peste genunchi şi tocurile inconfortabile, bei paharul de vin după 6, nu că eşti alcoolic, dar ai nevoie. A fost o zi grea. Ai (aproape) casa ta, vreo 6 bilete la diferite concerte, câţiva prieteni şi destui bani să ieşi la cină într-un restaurant din top 10.

Relaţie de atâţia ani, totul pe drumul cel bun. De-acum ştii că iubirea, ca să reziste, e musai să nu ardă ca un foc de paie în primul an, că e mai bine să o iei mai încet, să analizezi, să îţi diseci sufletul, dar mai ales cum se aplică bucata aia de corason în contextul "unde te vezi peste 5 ani". De-acum ştii că iubirea nu-i despre pozele filtrate de pe Instagram, despre nebunii de festival, despre mic dejun romantic în pat sau bătăi de inimă sărite. E frumoasă, e stabilă. Dar niciodată nu va mai fi ca la 16. Eşti matur. Bine, oarecum mai matur.

Ai înţeles iubirea, fără să mai cunoşti veşnicia.