O noapte teribilă. Teribilă, am zis.
Cine a spus că muzica românească e moartă, greşeşte enorm. Cine a spus că muzica bună românească e moartă, greşeşte chiar mai mult. În apartamente de bloc, garaje sau săli de repetiţie închiriate cu banii de salariu pe o luna, iau naştere adevărate fenomene. "Tempesta" îmi răsare în minte că substantivul adjectivat, perfect să descrie avalanşa de energie izbucnind dintr-o uniune a unor oameni atât de diferiţi cât le permite natura.
Datele biografice şi "trupa a lansat primul album..." le găseşti în alte zeci de articole. Pe mine nu m-au impresionat deloc. I-am găsit, i-am ascultat şi i-am auzit. Apoi m-am trezit analizând "the silence laughing at our pride" luând micul dejun, fără să realizez că o înţelegere ştiinţifică a lor e imposibilă. Raţiunea nu are nimic de-a face cu ei. Sunt incorigibili în ceea ce fac şi filtrul raţiunii s-ar potrivi că orezul cu portocale. Deloc.
O trupă de ora 17. Suficient de greşit încât nervii să se acumuleze, pretext perfect pentru o descărcare public- scenă. Cam asta era creionat pe biletul meu la un festival care îngloba nume care-i bagă în buzunar pe oamenii ăştia. Şi totuşi, ori buzunarele sunt prea mici, ori entităţile astea sunt prea mari. Înclin către a doua variantă. Partea a doua a musicalului a avut un cu totul alt scenariu. Nişte oameni obligaţi de calitatea relaţiei cu mine să se prezinte în primul rând la un spectacol de păpuşi vii. Unii aveau lacrimi în ei când au plecat. Iar eu am adoptat ireversibil o atitudine de conservare a expresiilor interioare de animal dezlănţuit în formulă de 5.
De aici s-a născut o legendă personală obsesivă. Iar obsesivitatea nu are întotdeauna o conotaţie bună. A te îneca constant în perpetue ritmuri nevrotice, care se constituie într-un act invaziv de maxime grade Fahrenheit. Practic, e o ebuliţie pe care nu o controlezi, pentru că simţurile sunt exacerbate, dureroase şi deschise spre interior. Demenţa inoculată de aliniamentul incredibil al notelor cu literele duce la o dezamăgire în comparaţie cu orice altceva ar rula în playlist.
Şi ajungem la concertele live. Eu, una, nu i-am prins făcând playback niciodată de când îi ascult. Nici măcar nu îmi pot imagina că el-solistul şi-ar aşeza fizicul în faţă unui microfon mort să dea din buze ca un pește de acvariu, iar după o oră jumătate coboară rânjind de pe scenă ca să împartă autografe, cu o evidentă lipsă de modestie pe faţă, încântat că i s-a auzit minunata voce robotizată. Nu. Omul ăsta se dezlănţuie într-o manieră în care ai nevoie de curaj, un strop de nebunie şi multă prăjitură cu mere. Sau pur şi simplu o recogniție a stării primare umane: pură. Microfoane trântite, papuci aruncaţi, şoptitul scenei, descătuşare între oameni simpli sau transformarea aleatorie a mesei într-o arie extrem de...potentă în posibilităţi de exprimare. Să te uiţi în ochii lor în timp ce cântă, măcar o clipă. Asta pentru a înţelege o secundă dintr-o viaţă construită din schele şi sechele şi transpusă în ceea ce cunoscătorii numesc
Cine a spus că muzica românească e moartă, greşeşte enorm. Cine a spus că muzica bună românească e moartă, greşeşte chiar mai mult. În apartamente de bloc, garaje sau săli de repetiţie închiriate cu banii de salariu pe o luna, iau naştere adevărate fenomene. "Tempesta" îmi răsare în minte că substantivul adjectivat, perfect să descrie avalanşa de energie izbucnind dintr-o uniune a unor oameni atât de diferiţi cât le permite natura.
Datele biografice şi "trupa a lansat primul album..." le găseşti în alte zeci de articole. Pe mine nu m-au impresionat deloc. I-am găsit, i-am ascultat şi i-am auzit. Apoi m-am trezit analizând "the silence laughing at our pride" luând micul dejun, fără să realizez că o înţelegere ştiinţifică a lor e imposibilă. Raţiunea nu are nimic de-a face cu ei. Sunt incorigibili în ceea ce fac şi filtrul raţiunii s-ar potrivi că orezul cu portocale. Deloc.
O trupă de ora 17. Suficient de greşit încât nervii să se acumuleze, pretext perfect pentru o descărcare public- scenă. Cam asta era creionat pe biletul meu la un festival care îngloba nume care-i bagă în buzunar pe oamenii ăştia. Şi totuşi, ori buzunarele sunt prea mici, ori entităţile astea sunt prea mari. Înclin către a doua variantă. Partea a doua a musicalului a avut un cu totul alt scenariu. Nişte oameni obligaţi de calitatea relaţiei cu mine să se prezinte în primul rând la un spectacol de păpuşi vii. Unii aveau lacrimi în ei când au plecat. Iar eu am adoptat ireversibil o atitudine de conservare a expresiilor interioare de animal dezlănţuit în formulă de 5.
De aici s-a născut o legendă personală obsesivă. Iar obsesivitatea nu are întotdeauna o conotaţie bună. A te îneca constant în perpetue ritmuri nevrotice, care se constituie într-un act invaziv de maxime grade Fahrenheit. Practic, e o ebuliţie pe care nu o controlezi, pentru că simţurile sunt exacerbate, dureroase şi deschise spre interior. Demenţa inoculată de aliniamentul incredibil al notelor cu literele duce la o dezamăgire în comparaţie cu orice altceva ar rula în playlist.
Şi ajungem la concertele live. Eu, una, nu i-am prins făcând playback niciodată de când îi ascult. Nici măcar nu îmi pot imagina că el-solistul şi-ar aşeza fizicul în faţă unui microfon mort să dea din buze ca un pește de acvariu, iar după o oră jumătate coboară rânjind de pe scenă ca să împartă autografe, cu o evidentă lipsă de modestie pe faţă, încântat că i s-a auzit minunata voce robotizată. Nu. Omul ăsta se dezlănţuie într-o manieră în care ai nevoie de curaj, un strop de nebunie şi multă prăjitură cu mere. Sau pur şi simplu o recogniție a stării primare umane: pură. Microfoane trântite, papuci aruncaţi, şoptitul scenei, descătuşare între oameni simpli sau transformarea aleatorie a mesei într-o arie extrem de...potentă în posibilităţi de exprimare. Să te uiţi în ochii lor în timp ce cântă, măcar o clipă. Asta pentru a înţelege o secundă dintr-o viaţă construită din schele şi sechele şi transpusă în ceea ce cunoscătorii numesc
Grimus
O trupă ivită de unde Google îţi poate spune mai uşor decât mine, pentru că ce văd eu în ei nu scrie nici în ziarele cârpite cu câte un interviu de-al lor, nici în emisiunile nocturne şi nici pe blogurile unor oameni buni. Nu pot denumi starea creată de muzica lor, multiplele înţelesuri atât de uşor adaptabile experienţelor deja trăite şi nici faptul că se află într-un top imaginar, format din nu ştiu ce. Un habarnism despre lume, despre oameni sau filozofie. Când ei cântă, pot garanta că nimic altceva nu mai există, decorul devine confuz, tu eşti milioane de bucăţi de puzzle, iar în vene îţi curg durerile, fericirile sau nopţile albe. Mai nou- ataşatele proiecţii din timpul concertului te izbesc de-o realitate atât de palpabilă, încât echilibrul e absolut.
Ei sunt ceea ce specialiştii ar numi "overdose of vitamins", iar repetitiv se aude "fluturi negri...".
O trupă ivită de unde Google îţi poate spune mai uşor decât mine, pentru că ce văd eu în ei nu scrie nici în ziarele cârpite cu câte un interviu de-al lor, nici în emisiunile nocturne şi nici pe blogurile unor oameni buni. Nu pot denumi starea creată de muzica lor, multiplele înţelesuri atât de uşor adaptabile experienţelor deja trăite şi nici faptul că se află într-un top imaginar, format din nu ştiu ce. Un habarnism despre lume, despre oameni sau filozofie. Când ei cântă, pot garanta că nimic altceva nu mai există, decorul devine confuz, tu eşti milioane de bucăţi de puzzle, iar în vene îţi curg durerile, fericirile sau nopţile albe. Mai nou- ataşatele proiecţii din timpul concertului te izbesc de-o realitate atât de palpabilă, încât echilibrul e absolut.
Ei sunt ceea ce specialiştii ar numi "overdose of vitamins", iar repetitiv se aude "fluturi negri...".
Pentru ascultătorii Guerilla, piesa nu e o noutate. E un deliciu. Din nou. Și din nou.
Şi City fm îi promovează mult pe Grimus. Eu de acolo îi ştiu şi am rămas impresionată, sună grozav. :)
ReplyDeleteorgasmic.
ReplyDeletemultumesc pentru senzatiile create atunci .
sună bine. îmi amintesc de cineva...
ReplyDelete@zenna intr-adevar, au inceput si ei sa miste in ultima vreme
ReplyDelete@giuly asa si trebuia
@boddah cineva sau ceva?