Anunţ

Anunţ
Îmi vând ochii, un deget şi o fâşie de piele subţire ca gheaţa pe care calci tu acum.

Povestea mea nu ar avea nimic veridic, decât dacă aş desena-o. Uiţi că mi-ai spus că eu nu pot desena decât cu falangele unor degete care nu-s ale mele?

În casa mea de sticlă, am loc doar eu cu mine. Şi ploaia să răpăie nebună de furie, că n-o las să intre. Să-i râd în faţă cu o cană de ceai ieftin, la fel de prost ca cel de ieri.

Fânul e întors, răsucit, vânturat, adunat, aşezat. Mai multe decât îi poţi face unui suflet nearticulat. Articulaţia nehotarâtă nu contează. Nici măcar cea hotărâtă: e gramaticală.

Mi-a lăsat urme. Pe spate, pe umeri, pe mâini şi pe suflet.

Clătitele şi-au pierdut înţelesul şi, undeva pe drum, eu mi-am pierdut motivul.

Nu-ţi mai trasez cărări. Mi-am pierdut harta.

Drumul către iubire e un drum a cărei hartă îmi lipseşte din atlas. Şi era unica care conta. Cui îi mai pasă că am fost mari cândva? Acum suntem toţi mici şi nimicniciţi. Uneori de viaţă, alteori de noi.

Reduşi la stadiul de mulţime vidă, îi credem pe toţi că suntem morţi, fără să ştim că în noi zace o putere ce ne-ar ucide, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi învăţat în vremuri vechi că ne e bine: credinţa.

Puterea asta nu e anabolizant. E o minciună menită să ne ducă pe culmi înalte. Mai înalte decât ale adevărului. Cinematografele nu sunt construite pentru un singur privitor, decât dacă e prevăzut privitorului un sistem de intenţii.

Adevărul e o stare de perspectivă, nimic mai mult.
Nimic nu doare mai mult ca agrafia.
Scuip, scuip până când mă voi goli.
Scuipă, scuipă până când te voi iubi.
Scuipaţi, mizerii zdrobite de propria gheată.
Şi ce dacă îmi plac desenele animate?