Desenează-mi[mă]!

Simt nevoia să urlu. Tare. Până îmi ies plămânii. Până fiecare celulă de materie uscată, revitalizată şi fumată e întinsă pe asfaltul din tavan.

“Ai nevoie de o consultaţie.”

Nu, nu am. Diagnosticul trebuie să fie etiologic, un obiectiv final al gândirii oricărui medic. Diagnosticul unei insuficienţe afective nu e mulţumitor dacă nu precizează şi etiologia reumatică, aterosclerotică, luetică, traumatică. Şi nimeni nu poate face asta.
Încadrarea în traumatisme e total greşită. Tu nu eşti trauma mea. Eşti ceea ce mă traumatizează.

E o diferenţă între a le demonstra celorlalţi că eşti mai bun şi a demonstra că eşti mai bun decât ceilalţi. Nuanţa e subtilă, doar pentru cunoscători.

Competiţia nu se dă în exterior. Mereu în interior. Demonstrează-ţi auto-cefalia. Dacă eşti bun pentru tine, atunci eşti suficient de bun pentru restul.

Vezi? Oricât ne-am întoarce, mereu e vorba de restul. Nu poţi fi arogant cu tine. Nu poţi fi nesimţit cu tine. Nu poţi dansa cu tine. Nu poţi fi sincer cu tine. Nici măcar nu scrii pentru tine. Ştii bine că orice critică te împinge pe alt drum. Eşti o nevertebrată? Nu, eşti doar la fel.

Te mângâi ascuţit pe spate şi mâna, mintea, aerul mi se opreşte la C5. Degetul poziţionat subtil la superior. O mişcare uşor bruscă, fără caracter de spontaneitate, şi s-a terminat. Cum o fi dincolo?

Biserica are cupola diafragmatică. Intoxicaţie cu metal. Durere în gingii. Muşc cu ele din speranţă. Oricum, misterul s-a dus. Disfagia îmi provoacă scuipături de cuvinte.

Nu mă ucide.

„Azi nu, mâine poate facem cum vrei tu...”

Versuri hemato- poetice.Punct.